Amintindu-mi de toata treaba cu sarbatorile, cadourile si toate cele, am realizat oarecum impacientata ca nu am pregatit nicio surpriza pentru nimeni, desi acum toata lumea e in plina febra a cumparaturilor.Gandindu-ma ce as putea face, mi-am dat seama ca totusi am pregatit ceva, pentru o singura persoana.Cel putin de o grija eram scapata.Problema era insa faptul ca nu imi aminteam prea bine unde am pus acel ceva.Incercand sa il gasesc, am rascolit toata casa.Intr-un final, dupa vreo 2 ore si ceva de cautari, ma apuc si scotocesc in graba in ultimul loc care mi-a trecut prin minte.
Era acolo, exact cum il lasasem, dar, in loc sa ma bucur de faptul ca l-am gasit, privirea mi-a alunecat asupra unui album vechi ce zacea in acelasi sertat ca si cadoul,de cel putin o jumatate de an.
E interesant cum deschizandu-l, mi-am revelat unele dintre cele mai importante momente din viata mea, care, nu mai constituie acum decat niste amintiri.Majoritatea persoanelor la care am tinut sau tin, sau care au avut o influenta semnificativa asupra mea, erau acolo.Ceva din acele imagini ma chema inapoi, la acele vremuri.Uitandu-ma la poze, totul parea sa fie perfect si indestructibil.
Cine ar fi zis ca acel om mic si tuns rau, cu tricoul ce-i ajungea pana la glezne va ajunge o persoana atat de complexa si totusi atat de fricoasa de viata?Ce nor din peisajul acela pasnic de iarna, putea prevesti dezmembrarea?Ce zambet din cele trei putea sa spuna ca va fi amar peste cativa ani?Sau floarea aceea rosie din par spunea oare ca are spini?Dar pomul acela verde, si impodobit cu globuri ramase din vremea copilariei comunistilor, imi putea el spune cum se va destrama prietenia de o viata?
Poate de aceea am spus mereu ca nu imi plac pozele, si nu imi place sa apar in ele.Pentru ca ele prezinta de multe ori o utopie.Un moment, de obicei bun, imortalizat, sprea a deveni mai tarziu o amintire.dar niciodata nu iti spune nimeni ca nu va fi mereu asa;ca pozele sunt ca si basmele.Te uiti la ele, le admiri(sau nu), ca mai apoi sa te trezesti la realitate.
Si totusi, poate imi plac pozele, dar pur si simplu mi-e frica de faptul ca ele, ar putea transforma un moment perfect intr-o simpla amintire, ca imortalizarea unei bucurii inseamna oprirea ei, ca ea se poate transforma usor din fericire intr-o poza, pe care mi-e frica sa nu o tremur, ca si pe poza la care ma uit acum..
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
mi-a atras atentia "Ceva din acele imagini ma chema inapoi, la acele vremuri". foarte interesant. o persoana aparent puternica e asa slaba. am simtit si eu asta... desi nu-mi sta in fire. dar putin altcumva. mi-am dat seama dupa ce noi nu am mai... ca singura sansa sa evoluam amandoi e sa ne uitam trecutul, dar sa pastram lucrurile bune. ca sa uitam trecutul, trebuie sa nu mai vorbim, sa nu ne mai implicam asa de mult in viata celuilalt. si am incercat sa uit, sa nu mai lege nimic de tine. si am reusit.asa credeam. dar de fiecare data imi veneau in minte, clipele frumoase, aveai grija sa-mi zambesti cu atata bucurie si sa ma faci sa-mi doresc sa reinviem totul. dar m-am oprit de fiecare data. si acum continui s-o faci si ma bagi si mai mult in ceata... nici nu stiu. asta nu doar pe noi ne afecteaza, ci indirect si pe ceilalti. mai degraba relatiile noastre cu ceilalti. nu e bine. nu e bine deloc. si totusi? ce facem?
RăspundețiȘtergere