Trafic de fericire

Am auzit de atatea ori expresia "Sunt nefericit(a)", incat nu pot sa nu ma intreb in ce consta de fapt fericirea.E vorba de bani, prietenie, frumusete, inteligenta, poate iubire?Ea vine din lucrurile substantiale sau din cele marunte?O poti regasi in niste simple obiecte, sau numai in trairi?
Nu reusesc sa gasesc acum o definitie a fericirii care sa ma convinga in totalitate, si nici nu am nevoie de una, dar in incercarea de a patrunde in tainele acestei trairi sublime, incerc sa ma gandesc ce imi aduce mie macar cate o secunda de fericire.Ma simt fericita cand, dimineata, prima persoana care imi vine in minte, e aceea care, cu o simpla ridicare de spranceana imi insenineaza ziua(nu stiu de ce, si nici nu vreau sa aflu, pur si simplu se intampla), ma face fericita faptul ca reusesc sa gasesc puterea de a trece peste clipele mai putin placute, si de a gasi un sfat bun pentru cei ce m-au ranit;ideea ca reusesc sa smulg cel putin 20 de zambete in fiecare zi, ca pot sa privesc spre viitor cu ochii limpezi, si, desi uneori o fac cu sfiala, reusesc in cele din urma sa ma avant in nou, asemeni unui pasari migratoare care gaseste mereu curajul si puterea de a zbura spre tarmuri noi;ciocolata amaruie cu bucatele crocante de menta, si trandafirii albi; sa ofer si sa primesc;sa surprind si sa fiu surprinsa.
Eram fericita si atunci cand cea mai zgarcita persoana pe care o cunosc mi-a oferit un pix(si nu numai),sau atunci cand stateam in frig intr-o pozitie gen Titanic, si vantul ne pieptana pletele cu dragoste.Eram fericita cand ii vedeam pe cei dragi ca sunt bucurosi,eram fericita de Craciun;atunci cand reuseam printr-o imbratisare sa regasesc cealalta jumatate a mea, care ma incheia si ma completa, sa ma regasesc pe mine, ca o "fiinta cosmica, autonoma si eterna", ca si cum m-as fi cuprins pe mine, acel suflet-eu intreg, pentru prima data.Eram fericita cand ploua, si cand seara eram in alta parte decat intre blocurile vechi, cand eram undeva de unde se vedea cerul senin si incercam zadarnic sa inventariez stelele(si acum imi mai plac toate astea, si ma bucura de fiecare data),si nu in ulimul rand, sunt fericita cand, seara, indiferent daca am avut o zi buna sau nu, incerc sa privesc partea buna chiar si din rau, si inainte de a-mi inchide ochii gandul meu se indreapta spre acea persoana vesnic optimista, care m-a ajutat si pe mine sa fiu asa.
Ceea ce ma deranjeaza e ca, indiferent daca suntem sau nu fericiti, si indifernt de ceea ce inseamna fericirea pentru fiecare dintre noi, incercam mereu sa facem trafic cu ea.Ne vindem unii altora fara remuscari pungi transparente cu tot felu de obiecte, trairi, sentimente, tot ce prindem, sperand ca, in goana dupa acea traire sublima, vom rezista suficient cu aceste sedative, pana la momentul in care vom gasi marfa de calitate.Pe punga scrie clar ILUZII, ba mai e si transparenta, dar totusi ignoram scrisul de-o schioapa, ignoram si continutul contrafacut care se vede din ambalajul ce vrea sa duca a original.Le ignoram si ne mintim singurii.Le cumparam unii de la altii, si cand intr-un final de dam seama ca nu e treaba buna( daca se intampla asta), le vindem mai departe.Suntem dealerii propriei fericiri.O cumparam la negru sperand ca vom face o afacere buna.Ne convingem ca nu e deloc asa cum credeam, si totusi continuam sa facem asta.
Si totusi, ce bine ca Universul e inca singura fabrica legalizata din care putem cumpara fericirea.Ce bine ca nu putem sa facem trafic cu reala fericire, ci numai cu iluzia ei, caci altfel am ajunge sa nu mai facem diferenta;nu am sti sa mai apreciem nimic.
Dar pana la urma,...ce e fericirea?

Amintiri imortalizate

Amintindu-mi de toata treaba cu sarbatorile, cadourile si toate cele, am realizat oarecum impacientata ca nu am pregatit nicio surpriza pentru nimeni, desi acum toata lumea e in plina febra a cumparaturilor.Gandindu-ma ce as putea face, mi-am dat seama ca totusi am pregatit ceva, pentru o singura persoana.Cel putin de o grija eram scapata.Problema era insa faptul ca nu imi aminteam prea bine unde am pus acel ceva.Incercand sa il gasesc, am rascolit toata casa.Intr-un final, dupa vreo 2 ore si ceva de cautari, ma apuc si scotocesc in graba in ultimul loc care mi-a trecut prin minte.
Era acolo, exact cum il lasasem, dar, in loc sa ma bucur de faptul ca l-am gasit, privirea mi-a alunecat asupra unui album vechi ce zacea in acelasi sertat ca si cadoul,de cel putin o jumatate de an.
E interesant cum deschizandu-l, mi-am revelat unele dintre cele mai importante momente din viata mea, care, nu mai constituie acum decat niste amintiri.Majoritatea persoanelor la care am tinut sau tin, sau care au avut o influenta semnificativa asupra mea, erau acolo.Ceva din acele imagini ma chema inapoi, la acele vremuri.Uitandu-ma la poze, totul parea sa fie perfect si indestructibil.
Cine ar fi zis ca acel om mic si tuns rau, cu tricoul ce-i ajungea pana la glezne va ajunge o persoana atat de complexa si totusi atat de fricoasa de viata?Ce nor din peisajul acela pasnic de iarna, putea prevesti dezmembrarea?Ce zambet din cele trei putea sa spuna ca va fi amar peste cativa ani?Sau floarea aceea rosie din par spunea oare ca are spini?Dar pomul acela verde, si impodobit cu globuri ramase din vremea copilariei comunistilor, imi putea el spune cum se va destrama prietenia de o viata?
Poate de aceea am spus mereu ca nu imi plac pozele, si nu imi place sa apar in ele.Pentru ca ele prezinta de multe ori o utopie.Un moment, de obicei bun, imortalizat, sprea a deveni mai tarziu o amintire.dar niciodata nu iti spune nimeni ca nu va fi mereu asa;ca pozele sunt ca si basmele.Te uiti la ele, le admiri(sau nu), ca mai apoi sa te trezesti la realitate.
Si totusi, poate imi plac pozele, dar pur si simplu mi-e frica de faptul ca ele, ar putea transforma un moment perfect intr-o simpla amintire, ca imortalizarea unei bucurii inseamna oprirea ei, ca ea se poate transforma usor din fericire intr-o poza, pe care mi-e frica sa nu o tremur, ca si pe poza la care ma uit acum..

Mugur de zambet

Trandafirul-reteta alb a prins radacini si a inmugurit.Si totusi exista minuni,si totusi se vad culori,si totusi exista speranta.Viata e chiar interesanta;si trandafirul,suficient de incarcat de semnificatii incat sa imi smulga un zambet dis-de-dimineata:)

Au murit pentru a putea renaste

Incercand sa imi pun ordine in minte si in suflet, am ajuns la concluzia ca lucrurile care sunt ineluctabile duc de multe ori catre cele mai mari satisfactii.La fel si sfarsitul, care te indreapta fortat catre un nou inceput.El te indeamna sa pui punct si sa tragi concluzii;sa iti doresti mai mult, si sa te maturizezi;te ajuta sa vezi lucrurile clar, nefiind influentat de soare sau ploaie.
Ochii mei au vazut prea mult timp culorile, din ceata.Si au murit de atata "alb-negru".Dar au murit ca sa renasca acum.Lacrimile prezentului au reusit sa panseze treptat ranile trecutului;dar nu in totalitate.Niciodata nu cred ca vom avea vreun panaceu care sa curete durerile lasate de infrangerea din lupta pentru libertatea de a face si sa spune ceea ce simti,sau sa relege o prietenie din care iesi fortat de circumstante;si cu atat mai putin, nu cred ca poate ceva sa umple golul lasat atunci cand inima ti-e smulsa din sufletul singurei persoane pe care ai iubit-o fara sa te intrebi o clipa de ce(e vorba de acea persoana care nu ti-e oglinda,cum spun multe sintagme despre iubire ce au devenit deja clisee, ci acea persoana care e atat de diferita de tine, atat de imperfecta, atat de greau de inteles, atat de tainica si totusi complexa, incat nu poti decat sa o iubesti;puteti si sa incercati sa nu o faceti,dar nu va iese.Cel putin mie nu mi-a iesit).
Dar acum,dupa proaspata limpezire a privirii, pot sa incep prin a spune cu mahnire in suflet ca am fost o guma.Din afectiunea pentru persoanele dragi, sau din lipsa atitudinii repulsive fata de cei care mi-au facut rau, m-am lasat modelata de ei, buni sau rai,ca o guma.Dar lipsa coroborarii dintre interior si exterior nu m-a ajutat;faptul ca m-am lasat influentata si controlata de acele persoane, nu m-a facut mai buna.Nici mai frumoasa.Nici macar mai rotunda,sau mai desteapta;si nici pe ei.
E prea dureros cand nu ai nicio satisfactie din nimic, si apoi, cand in sfarsit gasesti o mina de fericire neexploatata pana atunci, o pierzi, poate in mare parte, datorita acelor "factori"despre care am vorbit mai sus.Acum nu am nimic.Caut in zadar ceva ce sa imi redea zambetul pe buze, dar nu gasesc decat motive pentru altfel de zambete, decat cel de fericire;poate un "zambet de poze",unul de "mu ha ha", un altul de "du-te naibii", si multe altele, dar nici unul nu e de fericire.Am sperat mult timp ca cineva sa imi redea acel zambet, am asteptat in zadar o minune;am asteptat-o pentru ca vedeam din ceata.
Dar acum vad.Am deschis ochii, ca sa privesc in adancul sufletului;minunea,chiar vine din adancul sufletului, drumul spre fericire il voi gasi tot acolo, pentru ca acolo am gasit puterea de a renaste.Acum, intr-un tarziu, realizez doar diferente dintre:cunostinte,amici si prieteni;puterea de a spune ce gandesti si aceea de a face ce gandesti;respectul de sine si egoism;prietenie si "mama ranitilor";sacrificiu si bunatate;reprimarea dorintelor si lipsa lor;dragoste si iubire...
Pe unele din cele enumerate mai sus le-am primit sau le-am oferit pe gratis, pentru altele, am luptat, la unele nu am visat, la altele am renuntat sa visez, iar pentru cateva, am luptat;dar multe din ele, in cele din urma, am realizat ca nu le am.poate nu le-am avut niciodata.Dar acum,dupa ce sufletul meu a murit odata cu ochii, el a gasit puterea sa renasca.
A renascut ca sa poata lupta.A renascut pentru a visa si pentru a-si indeplini visele;pentru a se bucura de viata si pentru a-si exprima dorintele;pentru a primi si a oferi prietenia adevarata;pentru a iubi si a fi iubit.
Nu m-am anscut ca sa fiu un lup in piele de oaie;am obosit sa fac asta.Am obosit sa tac;am obosit sa nu fac nimic si sa astept.M-am saturat sa ma auto-cenzurez.Am deschis ochii.Acum vad!